Definiție pentru bună-credinţă în română:

bună-credinţă

  • 1

    obligaţie de comportare corectă pe care părţile trebuie s-o respecte la încheierea şi la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor.

  • 2

    convingere a unei persoane că acţionează în temeiul unui drept şi conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate.

Utilizare

Compuse